“O pasiune a absurdului nu se poate naste decat intr-un om in care s-a lichidat totul,dar in care pot sa apara groaznice transfigurari viitoare.Aceluia care a pierdut totul nu-i mai ramane in viata decat pasiunea absurdului. Caci ce il mai poate impresiona pe el din existenta? Ce seductii? Unii zic : ” sacrificarea pentru umanitate,pentru binele public,cultul frumosului etc.”
Nu-mi plac decat oamenii care au lichidat chiar pentru scurt timp cu aceste lucruri. Numai aceia au vietuit in mod absolut.Si numai ei au dreptul sa vorbeasca despre viata. Poti reveni la iubire sau la seninatate.Dar revii prin eroism,nu prin inconstienta.O existenta care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare. Cu ce se deosebeste de existenta unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Cand ai gustat toate otravitoarele delicii ale absurdului , numai atunci esti pe deplin purificat,fiindca numai atunci ai adus lichidarea la ultima expresie. Si nu este absurda orice expresie ultima?
Sunt oameni carora le este dat sa guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriza este o surpriza dureroasa si orice experienta un nou prilej de tortura. Daca se va spune ca aceasra suferinta isi are motive subiective,tinand de o constitutie particulara,voi intreba: ” exista un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferintei? Cine ar putea preciza ca vecinul meu sufera mai mult decat mine sau ca Isus a suferit mai mult decat toti? Nu exista masura obiectiva,deoarece ea nu se masoara dupa excitatia exterioara sau indispozitia locala a organismului,ci dupa modul in care suferinta este simtita si reflectata in constiinta. Fiecare om ramane cu suferinta lui,pe care o crede absoluta si nelimitata. Si daca ne-am gandi la cat a suferit lumea pana acum, la agoniile cele mai teribile si la chinurile cele mai complicate, la mortile cele mai crunte si la cea mai dureroasa parasire,la toti ciumatii,la toti cei arsi de vii sau stinsi de foame,cu cata suferinta noastra ar fi mai redusa? Pe nimeni nu il poate mangaia in agonie gandul ca toti sunt muritori, precum in suferinta nimeni nu va gasi o consolare in suferinta trecuta sau prezenta a altora.
Caci in aceasta lume organic insuficienta si fragmentara, individul este pornit sa traiasca in mod integral,dorind sa faca din existenta lui un absolut. Orice inexistenta subiectiva este un absolut pentru sine insasi.Din acest motiv , fiecare om traieste ca si cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, si atunci cum sa nu fie suferinta un absolut? “
“Pe culmile disperarii” Emil Cioran
